+1-514-400-5214   catalindomniteanu@outlook.com   Montreal, QC, Canada Acasã Galerie Cursuri Articole Despre



O perspectivã practicã

În prezent, artefactele tehnologice intrã în galeriile de artă direct de pe ecranul designerului industrial. Și pe motive întemeiate. Placa de bază a unui computer, înrãmatã pe un perete alb și luminată de un reflector, amintește de o ilustrație pointilistã a unui peisaj urban sau a unei fotografii futuriste de bază lunară cu stații spațiale, flote de vehicule de teren, silozuri și fabrici. Aici își pierde sensul capacității sale de procesare a semnalului electric, care nu mai trebuie înțeles sau amintit. Aspectul său lucios, riguros și delicat, este atrãgãtor.

În mediul industrial, principiile estetice sunt adesea atribuite chiar și ale celor mai practice modele, deoarece, s-ar putea spune, designerul are propriul sãu simț estetic. În calitate de proiectant mecanic cu mulți ani de carierã, știu că atunci când constrângerile tehnice nu sunt ferme, gustul estetic al designerului își impune propria cadență în munca creatorului. Dar aceasta nu este deloc o relație unidirecțională. Am ajuns să cred că ritmul lumii modelează gustul estetic al designerului. Aici am în vedere incidența practică.

În primul rând, mintea noastră identifică frumusețea în mare măsură prin simetrie, deși nu exclusiv și nu întotdeauna. Regularitatea și echilibrul, perceput în aripile unui fluture sau în marea arhitectură din Taj Mahal, ne oferă un sentiment de plăcere. Într-un mediu de producție, simetriile liniare și polare sunt cele mai identificabile și de dorit modele, benefice la toate nivelurile, de la prelucrare până la instalare, pentru economisirea timpului și a costurilor. Simetria aduce, de asemenea, consistență, care este un alt atribut convingător care însoțește stilul, viziunea asupra lumii și mesajul unui artist. De asemenea, este o strategie bună în producție. Ori de câte ori parametrii unui grup de articole se află într-un interval relativ mic, merită săli transformi într-un set cu caracteristici identice. Reutilizarea blocurilor de design reduce erorile umane, reduce instrumentele necesare fabricării și lasă mai mult spațiu creativității, care este o utilizare excelentă a resurselor.

Un tip special de simetrie este reprezentat de punctul de inflexiune al graficului unei funcții polinomiale, care face trecerea de la convex la concav. Intersecția a două suprafețe adiacente poate forma de la tranziții ascuțite până la tranziții line, proiectantul face această alegere, care în condiții industriale sunt profitabile din motive practice, structurale și de siguranță. Tranzițiile pictorilor se numesc gradiente de culoare, sau de umbã, și ele, cu excepția notabilă a vitraliilor tradiționale, sunt folosite pentru a reprezenta suprafețele obiectelor volumetrice pe un mediu 2D. Dar tangenta și punctele de inflexiune sunt mai mult decât construcții matematice, în natură ele sunt frumos regãsite în petalele unei marguerite sau în aripile unui albatros.
Artele antice grecești și romane au dezvăluit frumusețea în proporțiile corpului uman, dar principiul proporționalității se întinde pe toate disciplinele - de la geometrie la astrofizică. În muzică, studiul pitagoreic al armoniei a dezvăluit o structură intrinsecă a frecvențelor bazată pe rații. Un raport oferă o modalitate convenabilă de a scala lucrurile practice, dar într-un sens mai larg, forța proporționalității este aceea a predictibilității. Legile fizicii se bazează pe parametri aflați în diferite relații de proporționalitate. Pentru sisteme simple, cum ar fi curgerea laminarã a unei rețele de conducte, formule simple sunt suficiente, în timp ce pentru sisteme mai complexe, cum ar fi meteorologia, încapsularea procesului într-o formulă cuprinzătoare și ușor de gestionat devine rapid dificilã sau chiar imposibilă. Legea gravitației a lui Newton, de exemplu, aplicatã sistemului planetar s-a dovedit nepracticã în confirmarea stabilității sistemului solar. De fapt, un întreg domeniu teoretic numit Teoria Haosului a fost inventat pentru a investiga limitele predictibilității. Și oricât de mult a avansat știința încă din secolul al XVIII-lea, totuși, ecuațiile nu au ajuns și în biologie sau în psihologie. Multe domenii ale realității se bazează pe predictibilitatea statistică, ca fiind cel mai bun instrument disponibil, ceea ce înseamnă de fapt că nu înțelegem mecanismele de bază ale acestora din care să putem deriva o formulă. Dar continuând să depășim limitele științei și matematicii, sperãm să ne îmbunătățim capacitatea de control a destinul. La fel, mintea unui designer nu este niciodată la întâmplare (este adevărat totuși că asta ar fi compatibilă cu unele forme de artă), ci mereu în căutarea unei reguli, poate una algebrică, o regula care va satisface cel mai bine domeniul de aplicare.

Deși obiectivul unui bun design este de a servi în mod eficient un scop practic, în contrast aparent cu cel al unei opere de artă care, exprimat în mod simplu, nu este tocmai acela de a servi vreunui scop practic, procesul creativ arată similar de ambele părți. Asemănările discutate nu sunt definitive, lista continuă cu multe alte principii, cum ar fi reductibilitatea, compatibilitatea, orientarea, temporalitatea și reprezentativitatea. Ținând cont de faptul că examinăm aici doar partea creatorului (nu suntem încă sub prezumția că „frumusețea este în ochii privitorului”), acestea sunt cu atât mai multe motive pentru care producțiile sunt greu de categorisit.

Sunt nedumerit de caracterul echivoc al liniei de demarcare dintre o operă de artă și un produs practic, dar nu mă miră. Există multe locuri în natură de felul acesta. Nu putem spune, de exemplu, când exact un volum de apă începe să fiarbă. Cu siguranță nu atunci când prima bulă se ridica spre suprafață, temperatura variază încă semnificativ în restul apei. Nici când temperatura atinge punctul de fierbere peste tot, atunci este prea târziu. Intervalul de timp dintre prima bulă și starea de fierbere în toatã masa apei se numește „tranziție de fazã”. Acolo, în acea fereastră în care toate stãrile coexistă, am îndoieli cum să o numesc. Cu toate acestea, în afara acelei ferestre o putem numi cu încredere ceea ce este - solid, lichid sau vapori. Aceasta nu este o limitare tehnică; este o întrebare formulată necorespunzător. În mod similar, diferențierea artei prin pătura definițiilor sale (oricare ar fi acestea) pare corectă, în timp ce extinderea domeniului sãu sine die din cauza lipsei unei periferii definibile, este mai puțin atractivã. Dacă asta sună ca o distincție fără o diferență reală, este poate pentru că probabil este adevărat. În general vorbind, o periferie este derivată din definiția a ceea ce constituie corpul, care include în mod normal limitele aplicabilității sale. În mod normal. Cu toate acestea, evaluarea mea nu oferă o soluție pentru a spune de unde începe arta. Este doar o încercare de a-i extinde rădăcinile în gesturile practice ale creatorului.

Catalin DOMNITEANU

Despre distanţe

În ultimii ani am devenit tot mai interesat de un spaţiu de tip blog bun pentru reflecţie. O zonã de "mișcare lentã" în care timpul de reacţie nu este un factor, fructele "jos-suspendate" sunt nedorite, iar o greșealã poate fi uitatã ușor. Gestul acesta gest vine ca un reflex faţã de starea actualã a interacţiunilor umane, care a captat toate aspectele vieţii sociale - serviciu, cumpãrãturi, timp liber, politicã, etc. și care devine uneori extrem de superficial.

Un bun strategist de marketing în ziua de azi sfãtuiește pe cel care este dispus sã vândã ceva, orice, sã iasã și sã fie "vizibil". Oricare ar fi proiectul, trebuie sã fie pe multe (dacã nu toate) platforme sociale, trebuie sã interacţioneze cu cât mai mulţi oameni posibil, sã facã publicitate, sã fie acolo, sã dreagã, sã apuce, sã tragã, sã impingã, orice dar sã se amestece cu lucrurile lui pe drumul tãu. Moralitatea e lãsatã deoparte în acest proces, spun criticii. Tind sã-i cred, dar recunosc cã aceastã atitudine a crescut oarecum natural pe piaţa liberã, derivatã din însãşi natura umanã. Așa cã îmi temperez aversiunea.

Eu insumi nu simt necesar sã ader la jocul informatic, dar trebuie sã mã confrunt cu el. Anunţurile de la televizor, de la radio, din pliante, postãrile și tweet-urile de pe toate mediile de socializare, plus toate celelalte canale de comunicare prin care cineva vrea sã aducã o idee in atenţie ajung sa-mi înşface timpul, sã-mi scânteieze neuronii, și sã formeze în jurul meu ceva similar unui disc de acreţie informaţional.

"Oportunitãţile" continuã zumzetul din jurul meu. A devenit atât de ușor: nici cercetarea, nici conversaţia, nici vizita la magazin nu mai sunt necesare. Fac clic pe link-ul furnizat și primesc ceva la ușã. Sunt instruit sã fiu leneș. Capacitatea mea de observare, abilitãţile mele de investigare și capacitatea mea de evaluare devin mai slabe cu fiecare gest rapid pe care îl fac sã economisesc timp, energie sau orice altceva. Acest aspect mã face sã regândesc "mișcarea cu încetinitorul".

La începutul pandemiei, în primãvara lui 2020, o antreprenoare şi colecţionarã de artã din Polonia, Grażyna Kulczyk, propune publicului European un vast muzeu în care vizitatorii sunt încurajaţi sã exploreze lucrãrile în modul "vizionare lentã". Ce înseamnã? Un numãr mai mic de lucrãri bifate la o vizitã. Înseamnã o vizionare prelungintã, care permite o înţelegere mai solidã a mesajului, înseamnã rãdãcini profunde. Este un gest mai puţin spontan, mai puţin dinamic, dar cu siguranţã mai durabil. Un lucru pe gustul meu.

Nu este doar spaţiul de pe blogul acesta unde vreau asta. Este de fapt linia de gândire care conduce procesul meu creativ. Depun efort pentru a dezvolta povestea și pentru a o traduce vizual, așa cã îmi place sã vãd când oamenii se implicã în conversaţie, pun întrebãri, aplaudã, sau criticã.

Cãtãlin DOMNIŢEANU

Conversaţie cu Cãtãlin Domniţeanu, sculptor şi artist vitralior din Montreal
(Articol-interviu realizat de Eva Halus, artist, jurnalist și scriitor; imagine: Observatorul, revista Românã din Toronto)

Cãtãlin Domniţeanu, ASA, Mech. Eng., P. Eng. (membru jurizat al Societãţii Artistilor din Alberta, inginer mecanic membru al Asociaţiei Profesionale a Inginerilor și Geologilor din Alberta), este sculptor și vitralist, dar și inginer mecanic cu o lungã experienţã în diferite industrii, și este proaspãt membru al Comunitãţii Românesti din Montreal. Aflat însã de 15 ani în Canada, la Calgary, în provincia Alberta, unde a locuit pânã acum și a contribuit la fondarea si consolidarea comunitãţii Artistilor Români din Alberta, a colaborat la organizarea unor evenimente publice din comunitatea românã, lucrând îndeaproape cu dna Consul Onorific de la Calgary, dna Maria Șerban, fost presedinte al Asociaţiei Românilor din Calgary.Credem cã este necesar sã ne oprim asupra domniei sale, deoarece, în afarã de un focus pe cariera și persoanlitatea sã aparte, putem vorbi și despre un frumos schimb de idei între comunitãţile românești din Montreal și Calgary, care se aflã la mare depãrtare una de alta (douã puncta aflate fiecare aproape la extremitatea cealaltã a Canadei, pe paralela 45).

EVA HALUS: - Dl Cãtãlin Domniţeanu, v-am cunoscut într-o împrejurare ineditã, pe Internet. Acum, da, pot spune cã uneori Internetul este un mijloc foarte util și eficient și apoi, fãrã mãcar sã bãnuiesti, o întreagã istorie capãtã formã și se dezvoltã, pornitã numai de la un „bob”- aici în cazul nostru poate fi vorba de un bob de luminã și raţiune…Doi oameni, aflaţi la mare depãrtare, comunicând prin satelitul Internetului, dezbãtând activitãţile comunitãţilor respective, cãutând repere și feluri de a colabora. Se întâmpla în 2018 când românii de pretutindeni sãrbãtoreau Anul Centenarului, iar între noi s-a creat un brâu, o punte, la început virtualã, care pânã la urmã aţi și trecut-o! Pentru cã iatã, azi, dupã mai putin de 6 luni de la primul contact, v-aţi instalat la Laval.Eu prezint metaforic aceastã trecere a punţii, însã existã motive întemeiate care v-au fãcut sã veniţi la Montreal?

CÃTÃLIN DOMNIŢEANU: - Am mai multe feluri de a rãspunde, dar pentru cã vorbim de activitãţi artistice, o sã recunosc cã apropierea culturalã de Europa a fost un factor important. De fapt, cochetam de multã vreme ideea revenirii în Montreal, iar decizia era luatã înainte chiar de a intra în contact cu comunitatea artisticã de aici pe subiectul catalogului, prin intermediul dumneavoastrã. Deci cu atât mai mare bucuria de a contribui la construirea punţii dinspre capãtul acesta, mai dezmierdat, al românilor din Canada. Iar cele douã luni de când împreunã cu soţia am agestit pe malurile Fluviului St. Laurent, am avut deja ocazia sã apreciez bogãţia culturalã a locului, apetitul artistic și efervescenţa comunitãţii.

EVA HALUS: - Vorbind de teoria mecanicii cuantice, care vã atrage și vã influenţeazã gândirea filozoficã și arta, eu v-am prezentat cu douã denumiri simple : inginer și creator de vitralii. Dvs. puteţi sã vorbiţi în alte cuvinte despre aceste alegeri profesionale, dând cititorului o cu totul altã percepţie a spaţiului pe care îl ocupaţi ca fiinţã creatoare și anume despre legãtura dintre cele douã meserii ale dvs.

CÃTÃLIN DOMNIŢEANU: - Deviza mea artisticã este formulatã în jurul luminii, numitorul comun al materiei, care dominã tot ce ne înconjoarã. Englezul zice vitraliului „sticlã coloratã”, referindu-se la lumina filtratã de fragmentele de sticlã. Dar culorile vin și din reflexia luminii albe, solare, cãzutã pe obiecte fãrã transparenţã. Materia lor o converteşte. Aşa cã tot ce întâlneşte retina, de la orizont la ochiul acului de cusut, de la zenit la nadir, și de la rãsãrit la apus, totul este luminã. Iar dintre toate simţurile, vãzul este cel cu care interpretãm cel mai plenar universul. Ba mai mult, pielea recepţioneazã radiaţia infraroşie - tot luminã. Iar dacã punem în faţa retinei echipamente specializate, putem vedea mãruntaiele corpului sau putem observa începuturile universului. Ce spectacol! Modelând astfel lumina, vitraliul tradiţional şi-a dovedit calitãţile de narator și decorator vreme de o mie de ani aproape, de la rozasa catedralei pânã la „prinzãtorul de soare” (sun catcher) din fereastra sufrageriei canadiene. Pe traseul dezvoltãrii meşteşugului, puritatea sticlei, culorile ei, pictura și metodele de prelucrare și execuţie au evoluat și au strãlucit, mai ales cu splendorile art nouveau ale lui Louis Tiffany. Vitraliul a trecut de la suprafeţe verticale, plane, la suprafete orizontale sau chiar sferice (celebrele lãmpi Tiffany, care azi, deşi migãloase, sunt usor de fãcut).

Acum, sã vã povestesc în ce mã priveşte: la sosirea în Calgary, cu 15 ani în urmã, de la prima vizitã în atelierul Tiffany House, o companie de vitralii din vibrantul district Kensington, am fost coplesit de varietatea de tonuri, transparenţe și texturi ale foilor de sticlã, și de abundenţa rafturilor cu scule și materiale. O bucurie. Cu luxul acesta la-ndemânã am explorat și tehnica clasicã a baghetei de plumb, și pe cea cu camã din tablã profilatã, și mai ales pe cea cu folie de cupru, care permite contururi sofisticate. Bagheta dã rezistenţã panoului și oferã contrast pe perimetrul ochiurilor de sticlã, iar conturul acesta negru este trãsãtura caracteristicã a vitraliului. Dacã vorbim de un peisaj, de pildã, cu cât mai multe ochiuri, cu atât mai complexã imaginea (frunzele versus coroana unui copac), dar cu atât mai densã devine reţeaua camei, deci cu atât mai întunecatã devine imaginea. Contrar, cu cât mai puţinã baghetã, cu atât mai largi ochiurile de sticlã și deci cu atât mai vagi detaliile, pânã la simplificarea naivã și obscurã. Poţi încearca obţinerea detaliilor din textura și culorile sticlei, dar vã spun cã nu iese. Aici recunoşti mâna designerului de vitralii. Pe mine m-a prins dihotonia aceasta pe când fãceam prima lucrare cu peste 500 de piese. Într-o bunã zi, ei bine, am vrut s-o înving. Am adãugat jocuri de lumini și umbre, strãluciri, și am adãugat perspectivã. Dintr-o fereastrã bidimensionalã am creat una tridimensionalã – un basorelief. Lumina cade pe corpurile de sticlã care compun vitraliul și este purtatã peste contururile negre, în afara planului ei… în sfârşit.

Subiectele alese de mine au adesea rãdãcini în experienţa mea personalã de viatã, cu referinţe din tradiţiile româneşti sau din mitologia greacã pe care le admir și îndrãgesc. Însã mã entuziasmez cel mai mult cu subiecte la limita cunoaşterii ştiinţifice (the cutting edge), astfel cã temele mele pot veni, sã zicem, din lumea dimensiunilor Plank*. Sunt constient cã realitatea nu se terminã acolo unde ochiul înceteazã sã mai detecteze licãrul felinarului. Acolo, în lumea aceea a probabilitãţii și a incertitudinii, mecanica cuanticã desfide cu violenţã intuiţia noastrã. Este o lume frapantã (nicicum terifiantã sau decadentã, dar este cu atât mai minunatã. La capãtul opus, la scara universului, domeniul cosmologiei propune o pleiadã de ipoteze, fiecare controversatã. Cum sã vã spun, eşti ca pe un teren de joacã al imaginaţiei. Astfel de subiecte gãsesc cã meritã sã fie investigate artistic, și sunt grozav de bucuros când lucrãrile mele angajeazã vizitatorul în discuţie.

În ce priveşte coabitarea dintre tradiţie și stiinţã, gãsesc cã punctul lor comun este încercarea de a observa natura intimã a universului. Tradiţia mã învaţã statornicia, stiinţa mã învatã consecvenţa – douã substantive ziditoare, dar între care este o diferenţã de clasã. Tradiţia conţine dorinţa descifrãrii realitãţii de la capãtul ei sofisticat – de la dorinţã. Îmi pare cã uneori i-a gãsit cheia, alteori cã i-a gãsit umbra. Neajunsul, dupã mine, este cã atunci când interpretarea capãtã o formulare oarecum consistentã, examinarea înceteazã, practica se consacrã, iar gestul devine tradiţie, se statorniceşte. Pe de altã parte, lecţia stiinţei îmi spune cã electronul nu poate fi vanitos, iar fotonul nu stie sã mintã. Nu gãseşti onestitate mai mare (nici mai micã!) ca în potenţialul atomului de a forma legãturi covalente. Interacţiunile lor nu sunt supuse capriciilor ci sunt ferme, consecvente și predictibile. Mai interesant încã, e cã peste câteva nivele de complexitate apar îngrijorarea, dezideratul, compasiunea, apare minciuna, apare nesocotinţa. Nu ştim cum se face asta și tocmai de aceea cred cã adevãrul nu trebuie sã cedeaze nici imobilitãţii, nici aroganţei. Rãspunsul la întrebare, aşadar, este cã aleg ingineria ca fundamentare stiintiţicã necesarã, aplicatã, a înţelesurilor mele despre lume și viaţã, iar arta ca scurtãturã, și ca dezvinovãţire rezonabilã propoziţiilor mele.

Notã: * Max Planck propunea în anii 1890 un set de unitãţi de mãsurã care sã simplifice expresiile legilor fizicii (lungime, masã, temperaturã, timp, și sarcinã). Acest set de unitãti universale, teoretice, s-au dovedit a fi limitele inferioare de aplicativitate a legilor fizicii, în sensul cã discuţii despre dimensiuni mai mici nu mai au sens fizic.

EVA HALUS: - Ca sã ne orientãm în arta dvs. în care folosiţi diverse tehnici și în care combinaţi materia primã, sticla, cu metalul pentru a obţine basoreliefuri și chiar sculpturi, sã începem cu tehnica tradiţionalã a vitraliului, în care aţi redat munca la câmp a ţãranului român, Before Vespers (Înainte de vecernie) și Endless Glamour (Farmec nesfârşit), în care portretizaţi doi tineri dansatori în costume populare.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Cele douã lucrãri au o poveste comunã. Mai întâi cã sunt foarte mari, și sunt plane – tradiţionale. Din punct de vedere tehnic, dimensiunea aceasta a constituit un obiectiv în sine - o provocare de naturã structuralã. Vitraliile se deformeazã în timp sub presiunea propiei greutãţi și sunt adesea ranforsate cu respingãtoarele bare de susţinere care fragmenteazã imaginea. Ca sã le evit, am folosit inserţii supradimensionate integrate în cama vitraliilor. Alt obiectiv a fost complexitatea, pentru care am ales un peisaj executat în tehnica foliei de cupru. Iar altul a fost tema - subiectele sunt inspirate de cultura și tradiţiile românesti pentru cã destinaţia era restaurantul românesc din Calgary, superb decorat ardeleneşte de o doamnã minunatã. Iar acolo se fãceau sãrbãtoririle și întrunirile asociaţiei comunitãţii româneşti din Calgary. Asta ca sã nu mai zic de bucate (!). Aşadar, am ales dansul, voia bunã și portul popular, Coloana infinitului – o imagine recognoscibilã pentru publicul canadian, sculptura maramuresanã a porţilor, și un peisaj cu vatra satului, post-impresionist, dupã un tablou al pictorului brãilean Ion Theodorescu-Sion. Acestuia i-am adãugat perspectiva unui pridvor, ca meseanul sã se simtã ca-n vizitã la neamuri si sã-l înşface nostalgia.

EVA HALUS: - Exploraţi și tehnici/medii mixte…

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Într-adevãr, povestea sculpturilor abia de aici începe. Pesemne cã la vremea aceea aveam deja conştiinţa stabilitãţii structurale a lucrãrilor mele (mã ajutã practica și cunostinţele inginereşti, iatã), și mai purtam încã frustrarea încorsetãrii luminii în perimetrul ochiului de sticlã. Mi-am imaginat atunci o fereastrã în basorelief, precum Sailing Away: the Emigrant (Navigând spre depãrtãri: Emigrantul), dar pe acesta l-am realizat mai târziu. Prima lucrare tridimensionalã a avut o temã stiinţificã. Nu i-am cercetat câtuşi de putin impactul la public ori atractivitatea esteticã. Am vrut sã exprim ideea, aveam frãmântãri asupra ţesãturii spaţio-temporale a universului. Lucrarea sugereazã împletitura spaţiului în trei dimensiuni: douã plane de-a lungul cãrora circulã unde gravitaţionale, fotoni, particule subatomice și câmpuri magnetice, și din care emerg forme materiale volumetrice şi entitãţi tot mai complexe pânã la viaţã și pânã la manifestãri cognitive precum gândirea abstractã și umorul. Lucrarea a fost foarte bine primitã de directorul Observatorului Astronomic Rothney al Universitãtii din Calgary și expusã la un eveniment „porţi deschise" imediat dupã conferinţa care anunţa publicului detectarea undelor gravitationale de cãtre interferometrul LIGO din Livingstone, US, pentru prima oarã dupã 100 de ani de la teoria generalizatã a relativitãţii propusã de Albert Einstein. O coincidenţã mai mult decât rãsplãtitoare.

Practic, din momentul acesta nu am mai fost constrâns de limitãrile vitraliului tradiţional nici ca execuţie, nici ca medii și materiale, nici ca design, și nici ca teme. Am fãcut apoi Sailing Away: the Emigrant în care am exploatat proprietãţile de focalizare a luminii prin sticlã volumetricã, dar am folosit și obiecte metalice opace. Precum în cazul sculpturilor, o uşoarã mişcare a capului primeşte percepţia adâncimii. Strãlucirile se deplaseazã şi ele. Întreg ansamblul capãtã mobilitate și cu mişcarea soarelui pe cer. Mai mult, pe timpul nopţii, lumina reflectatã (când sursa de luminã se aflã pe aceeaşi parte a lucrãrii pe care se afla și privitorul) dezvãluie o imagine cu totul nouã - o coloristicã nouã, umbre noi, strãluciri diferite, și texturã nouã. Iar cama vitraliului vine și ea cu textura ei și se integreazã în compoziţie, nu mai este doar o reţea de contururi negre ca la vitraliul tradiţional.De fapt, lucrãrile mele nu mai sunt vitralii. Ca sã le descriu pe scurt sunt nevoit sã folosesc vitraliul ca referintã, dar nici destinaţia lor nu mai este tradiţionala fereastrã, ci poate fi și firida, piedestalul sau consola. În industrie se mai foloseste termenul "vitraliul tridimensional" pentru lucrãri obţinute printr-o tehnicã de faţetare - creaţii similare abajururilor Tiffany extinse la suprafeţe închise, precum un bust, de exemplu. Lucrãrile mele însã nu au nimic comun cu aceastã categorie, și caut sã las în urmã termenul.

EVA HALUS: - Cum se integreazã vitraliile dvs. în arhitecturã?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Vedeţi dumneavoastrã, pentru cã interesele mele merg și înspre tradiţii dar și înspre stiinţã deopotrivã, este pentru cã nu le gãsesc în conflict. Similar, respect vitraliul clasic și practic versiuni dezvrãjite ale acestuia. Arhitectura modernã poate beneficia de ascendentul sãu. Suprafeţele vitrate ale instituţiilor, ori ale reşedinţelor moderne pot încorpora estetica ferestrelor în basorelief în locul vitraliului tradiţional (şi demodat!?) chiar dacã urmeazã linia de Stijl, sã zicem. Dar de fapt nu curentul arhitectural este factorul dominant pentru volumul de vitralii instalat în noile construcţii, ci factorii „cost-eficienţã” și „fashionability”. Iar pe lângã ele, „consumerismul” este un oponent natural al basoreliefurilor vitrate (iatã, un posibil nume). Vitraliul este fãcut sã dureze secole, moştenire între generaţii, iar nu înlocuit precum o garderobã sau pereţi interiori chiar.

EVA HALUS: - Ce vitraliu aţi dori sã realizaţi și pentru ce clãdire?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Oh, mi-ar plãcea sã decorez La Sagrada Familia. Imaginaţi-vã numai: înţelesuri ştiinţifice în basoreliefuri vitrate pe cele şase rozase ale faţadei estice a splendidei basilici catalane. Şi vã spun cã n-ar fi eretice.

EVA HALUS: - În Canada, între 2016 și 2018 aţi participat la numeroase expoziţii de la Calgary, Toronto și Bearspaw, orãsel în Alberta, dar și în Statele Unite, în galerii „cãrãmidã și mortar" (brick and mortar) sau la concursuri on-line. La unele expoziţii aţi fost în juriu, la altele aţi concurat și aţi primit premii și disticţii. Enumãr câteva: finalist în 2018 la SCA’s International Open, competiţie jurizatã, online, organizatã de cãtre Societatea Artistilor Canadieni (The Society of Canadian Artists) din Toronto. Apoi, în 2017, aţi câstigat premiile Gallery Choice Award ale Contemporary Art Gallery Online din Annapolis, USA pentru competiţiile „All Water” și „All Botanical”.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Am fost interesat o vreme de concursurile online pentru cã lucrãrile mele sunt mari, grele și fragile – o combinaţie care le face inapte pentru transport și pretenţioase la condiţiile de expunere. De aceea mi-am şi limitat de fapt prezenta în art-show-urile locale. La sfârşitul lui 2018 și începutul lui 2019 m-am bucurat sã trec de partea organizatorului pentru cã preluasem funcţia de director de expoziţii a Socitetãţii Artiştilor din Alberta (Alberta Society of Artists). ASA este o organizaţie nonprofit cu o foarte bunã reputaţie profesionalã, cea mai veche din provincie, și care are mandatul de a promova arta în societate. Presupun cã ştiţi, în Canada astfel de organizaţii, spre deosebire de galeriile comerciale, primesc fonduri federale, provinciale, locale sau chiar private, pentru activitatea lor. Juriile ASA sunt întotdeauna externe și se rotesc la fiecare expoziţie. Eu nu am fãcut parte din juriu, dar în scurta mea contribuţie am fost implicat în diferite etape ale organizãrii mai multor expoziţii din Calgary, Edmonton și Fort McMurray. Printre ele, o expoziţie de fotografie în Noua Bibliotecã Publicã Centralã din Calgary – un monument arhitectural modern abslolut glorios, și care atrage zilnic sute de vizitatori.

EVA HALUS: - Mult succes, și acum și pentru mai departe! Vitraliile dvs. au fost bine primite, admirate, aţi câstigat premii, aţi gãsit cumpãrãtori… Însã, în afarã de valoarea artisticã pentru care sunteţi foarte apreciat și recunoscut, mai este necesar și interesul oamenilor sau instituţiilor de a include vitralii în arhitecturã. Știu cã la Montreal, de 10 ani existã un decret prin care pentru noile construcţii nu se acordã decât un procent de 1% din costul total pentru artã incorporatã în faţadã. Atunci, cum vedeţi dvs. evoluţia artei vitraliului, care, din câte se poate observa, nu este pusã la locul ei potrivit și nu i se dã importanţa cuvenitã?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Adevãrat. Nu-i greu sã observ cum clãdirile istorice ale Montrealului atrag vizitatorul și în faţa lor se formeazã cozi, iar nu înaintea celor cu anvelopã de aluminiu și grinzi din fier cornier vizibile prin tavan… Tind sã cred cã rolul administraţiei de a impune repere culturale și estetice urbei înspre înfrumuseţarea ei socialã este foarte important. Bunãoarã, vedem susţinerea financiarã acordatã organizaţiilor precum ASA. Sunt multe dezbateri pe subiectul acesta, dar nu ştiu care este rãspunsul corect. Poate cã nu doar statul trebuie sã ne dea și sã ne facã, ci și fiecare dintre noi ar trebui sã rezistãm tentaţiei facilului, sã ne exersãm capacitatea de evaluare. Arta nu este facilã. Cel puţin a mea nu este, dacã e sã socotesc numai dupã durata de execuţie. Eu doar o sã insist: vitraliul are un potential excepţional în arhitectura contemporanã. Veniţi numai, sã vã povestesc.

EVA HALUS: - V-aţi putea orienta spre galeriile foarte frecventate de turişti și colecţionari situate în Old Montreal, pentru o mai mare vizibilitate… De asemenea, dacã sunteţi dispus sã daţi cursuri, sânt sigurã cã existã multe universitãţi de artã la Montreal unde aţi putea preda arta vitraliului.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: -Vã foarte mulţumesc, intenţionez sã explorez galeriile din Old Montreal cât de curând. Pentru moment am patru lucrãri în diferite etape de execuţie și pe care a trebuit sã le împachetez pentru transport, dar cu care vreau sã-mi completez mai întîi portofoliul. Cu bucurie vã pot confirma cã tocmai am gãsit un loc extraordinar unde sã-mi instalez atelierul. Cât despre cursurile de vitralii, voi fi încântat sã-mi împãrtãşesc experienţa, doar cã pentru moment sunt încã într-o etapã exploratorie și sunt captivat de deschiderea aceasta. O sã rezist tentaţiei de a vã dezvãlui prea multe despre proiectele în curs, cu excepţia unuia. Iatã, una dintre lucrãrile care va fi în curând pe masa mea de lucru va fi un vitraliu pentru nevãzãtori. Imaginaţi-vã numai! Pe mãsurã ce voi fi explorând suficient ideile acestea, mã voi gândi și la predare. Mediul academic poate cã este o pretenţie prea înaltã, nu-mi dau seama dacã ansamblul de îndemânãri, cunosţinte, perspectivã și creativitate îmi calificã arta pentru o disciplinã universitarã. Sentimentul meu este cã sunt abia la început, dar cred cã în câţiva ani voi fi rontunjind-o suficient. În Calgary am oferit cursuri de iniţiere în tehnica foliei de cupru la Tiffany House. Le voi relua împreunã cu tehnica camei metalice și a baghetei de plumb.

EVA HALUS: - Sã ne întoarcem puţin în urmã. Anul trecut aţi creat la Calgary grupul the Romanian Artists of Alberta and Friends, adunând pictori, sculptori, artişti multi-media, dar și muzicieni, dansatori, actori. Pe atunci îmi povesteaţi cã este foarte greu sã aduni oamenii, chiar și cu aceleaşi interese, împreunã. Atunci vã povesteam cât de variatã și vibrantã este scena artisticã, dar și cea comunitarã la Montreal. Calgary și, în general, Alberta, înseamnã petrol, economie, industrie, finanţe. Montreal-ul este mai european, cu influenţe mari dinspre Europa de Vest, dar și de la sud, din New York. Aţi pus bazele acestei comunitãţi de artişti profesionali și amatori la Calgary, apoi aţi venit la Montreal și acum aşteptãm împreunã cu dvs apariţia publicaţiei grupului de Artisti Români din Calgary și prietenilor lor, în care aţi dedicat un spaţiu fiecãrui artist, cu una, douã poze și o scurtã descriere a practicii lor. Pentru aceastã revistã, care marca și constituirea grupului de artisti, dar și Centenarul, m-aţi rugat sã scriu un articol, care se numeşte Calgary-Montreal, Punţi de Centenar. Acum vã întreb pe dumneavoastrã cum vedeţi toatã aceastã aventurã? Veţi ţine aceastã relaţie cu artistii din Calgary deschisã? Ne-am putea gândi împreunã la viitoare colaborãri Montreal-Calgary?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Proiectul comunitãţii artiştilor români din Alberta este unul foarte frumos. A plecat de la ideea unui art show românesc, dar am realizat cã nici comunitatea artisticã nu era închegatã, și nici audienta. Cel puţin în domeniul artelor plastice, pentru cã evenimentele anuale ale RCCAC se bazau pe unii dintre artiştii de scenã. De la şase artişti plastici și fotografi, cât am cunoscut iniţial, am ajuns sã descopãr o întreagã brigadã de peste 40 de oameni minunaţi. Cum aţi spus, avem artã plasticã, arte interpretative, literaturã, fotografie, dans de societate, avem cât pentru un festival de arte româneşti. Şi vã spun cã surprizã a fost pentru toatã lumea sã afle cât talent se aflã printre membrii comunitãţii. Am folosit platforma FaceBook ca sã ne cunoastem între noi și sã ne anunţãm evenimentele.

La construirea catalogului am avut un set minimal de criterii: România-Moldova, Alberta, creativitate. Spuneam cã este dificil sã ne coagulãm într-o comunitate cu aspiraţii pentru cã artele noastre sunt diferite, istoria personalã este diferitã si, în cele din urmã, interesele noastre sunt diferite. Dumneavoastrã stiţi foarte bine de ce este nevoie pentru asta. În fine, am adãugat și câţiva prieteni din alte provinincii canadiene cu gândul la familia mai largã a artei diasporene, și am cãutat sã stabilim aceastã punte cu comunitatea mai mare și mai dinamicã a Montrealului. Era sã spun mai „veche", dar sã stiţi cã în Alberta, la Boian, este cea mai veche asezare româneascã din Canada. De aceea v-am scris și mã bucur cã aţi acceptat și cã aţi venit în întâmpinare cu aşa entuziasm.

Între timp am avut plãcerea sã aflu despre entuziasmul câtorva pictori care si-au reaprins pasiunea pentru şevalet, și despre pictori care organizeazã vernisaje împreunã. Încã și mai important - ştim cã existãm. Îmi place sã cred cã pornind de aici se va lãrgi încã și mai mult poarta cãtre colecţionarii și spectatorii comunitãţii largi românesti, dar și ai celei canadiene deopotrivã, începând cu comunitãtile etnice europene. Intenţionez sã pãstrez o legãturã strânsã cu toţi artistii din Alberta pe care i-am cunoscut; unii mi-au devenit prieteni apropiaţi. Iar pentru cã eu mã aflu în Montreal acum, pot contribui încã și mai bine la strângerea legãturii. Dar efortul de a consolida aceastã comunitate artisticã trebuie orientat și înspre audienţã.

EVA HALUS : - Aţi fost publicat și dvs. în reviste precum „Axis Libri” la Libraria Publica V.A. Urechia din Galati, România într-un articol de Corneliu Stoica, care se apleacã asupra cãrui aspect din arta dvs?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Domnul Corneliu Stoica a scris mai multe cãrţi deosebite despre artistii gãlãţeni și este probabil cel mai important istoric al artei plastice din orasul meu natal. Articolul mã prezintã publicului cu note biografice și cu interes asupra lucrãrilor tridimensionale create și expuse în Canada. Cred cã prezenţa mea l-a surprins. Mai întâi cã oraşul are un colegiu de arte, are o şcoalã popularã de arte, dar nu are cursuri de vitralii și nici sticlãrie. Atunci, de unde un vitralist? Galaţiul are sculptori grozavi și pictori minunaţi dar atunci, la sfârşitul anilor ‘90, și pânã la plecarea mea în Canada în 2004, nu aflasem niciun meşter de vitralii. Materialele le cãutam la Buzãu și la Bucuresti. La mila 80 a Dunãrii, sticla a lãsat loc metalului. Cu un gigant metalurgic precum Sidex-ul, cum altfel, pe faleza gãlãţeanã dominã o tabãrã de sculpturã în metal din 1976, splendidã, și pe care obişnuiam s-o observ îndeaproape în anii studenţiei. Vitralii am gãsit la Catedrala episcopalã din Galaţi, cu un model geometric simplu și montate prea sus ca sã le pot cerceta. Mai descoperisem eu pe strada Domneascã, cu totul întâmplãtor, o casã boiereascã cu vitralii cu ochiuri transparente și faţetate montate în usile de la intrare. Vitraliile pictate de la Biserica Greacã, care din nefericire îmbãtrâniserã (sau fuseserã vandalizate) şi erau sparte în secţiunea de jos, mi-au dat ocazia în sfârsit, sã observ grosimea profilului baghetei de plumb, chitul, nodurile, și barele de ranforsare. Apoi mi-am fãcut o matritã de extrudat plumbul și astfel am putut face primele vitralii adevãrate.

EVA HALUS: - Tot Corneliu Stoica, prolific critic și istoric al artei gãlãtene, a scris despre arta dvs și în revista „Şcoala Gãlãteanã” a Casei Corpului Didactic din Galaţi. Aveţi vitralii în Galaţi în spaţii publice? Cu toate cã aţi plecat din ţarã, opera dvs face parte și din patrimoniul oraşului Galaţi?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Nu am, din pãcate. Acolo, sunt doar câteva lucrãri în reşedinţe private, în Galati și Brãila. Dar drumul meu spre consacrare este încã departe de a mã califica pentru colecţii de patrimoniu. Proiectele mele viitoare vor demonstra.

EVA HALUS: - Sunteţi membru al Academiei Mondiale de Artã din Franţa, purtând titlul de Chevalier Académicien. Vorbiţi-ne despre aceastã perioadã din viaţa dvs.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - Mondial Art Academia (MAA) este o organizaţie nonprofit din Camargues, din sudul Franţei, cu întindere pe patru continente, care promoveazã artele frumoase și care organizeazã periodic expoziţii la mari saloane de artã din lume. Titulatura de „cavaler" este o simplã formã de a onora apartenenţa la organizaţie, iar fiecare ţarã are și un membru cu rang de „ambasador". Din 2017 sunt membru al MAA, dar din Calgary nu am reusit sã particip la evenimentele organizaţiei care de obicei sunt în metropole precum Vancouver, Toronto, ori Montreal.

EVA HALUS: - Academia Mondialã de Artã din Franţa a publicat o carte la Bienala de Artã din 2017, în care figuraţi și dvs.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - MAA publicã la fiecare doi ani aceastã carte în condiţii grafice excepţionale. Este important ca lucrãrile artiştilor sã ajungã sub privirea colecţionarilor de artã, a curatorilor, a criticilor de artã, a arhitectilor. M-am bucurat sã fac parte din aceastã ediţie.

EVA HALUS: - Și deoarce omul, ca și pasãrea, în ziua de azi este liber sã cãlãtoreascã și sã se stabileascã unde doreşte, sãrbãtorind aceastã libertate și având puterea sã creeze și sã lase o amprentã asupra locurilor și oamenilor pe care îi cunoaste și i-a cunoscut, vã doresc ca aici, la Montreal, sã vã adaptaţi repede la noile condiţii și sã puteţi avea colaborãri fructuoase cu ceilalţi artişti din Montreal, pe care veţi avea ocazia sã îi cunoasteţi într-un viitor foarte apropiat și nu în ultimul rând, sã CREAȚI dantele de lumini și umbre, multicolore, care sã încânte privitorul și sã dea farmec și armonie locului! Poate ca și pasãrea, și omul pe acest pãmânt sunt doar o metaforã a luminii care cãlãtoreste nestingheritã în marele spaţiu al Universului..., luminã cãreia dvs., prin sculpturile vitrate, îi daţi un nou drum.
.................
EVA HALUS: - Dl Cãtãlin, a trecut un an și jumãtate de când aţi venit cu familia dvs din Calgary la Montreal. Suntem în anul pandemiei COVID-19, deci, în loc sã vã întreb cum și dacã v-aţi integrat scena artisticã în Montreal și comunitatea românã de aici, vã întreb în schimb, cum supravieţuiti dvs și arta dvs?

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU : - Când o pandemie ne tulburã viata cu o asemenea severitate, poate ca o reamintire a fragilitãtii noastre, artistul se uitã înapoi la creaţia sa: „Am spus totul, am spus-o cel mai bine?” Apoi, artistul se uitã înãuntrul sãu: „Am fost sincer?”Ca parte a procesului meu creativ, consider cã este deosebit de util sã examinez ce aş face artistic dacã existenţa mea ar fi plasatã cu 100 de ani mai devreme sau 1000 de km în altã parte. Dacã aş avea o acuitate mai scãzuta a mirosului, o altã culoare a pielii, sau degete mai lungi, lucrãrile mele ar fi diferite? Cât de diferite? Ce-ar fi dacã aş avea un prieten înţelept, plin de compasiune, care ar muri din cauza unei rãspândiri imprudente a unui virus? Probabil lucrãrile mele ar fi diferite, pentru cã aş fi un alt eu, având acea altã experienţã diferitã.Dacã acest argument este adevãrat, mã întreb atunci în ce mãsurã îmi folosesc propria discreţie în alegerile pe care le fac. Instinctele mele îmi spun cã este o discreţie deplinã, asa cã susţin acest capriciu artistic clandestin al meu, sperand ca într-o zi voi face o piesã de artã care nu a ieşit din ideile care îmi orbiteazã existenţa. Totusi, desi acest lucru nu este posibil, rezist impulsului de a mã înregimenta tendinţelor vremii. În schimb, îmi caut propriile subiecte, ca și cum liberul arbitru ar exista.Timpurile modeleazã artistul, care face arta, care modeleazã Timpul, care modeleazã artistul, care face arta.
...............................

EVA HALUS: - Foarte adevãrat ce spuneti, însã, chiar dacã ideile și conceptele care stau la baza creaţiei unui artist, care este, evident, un subiect al timpului sãu, duc la crearea și finalizarea unei lucrãri de artã, acea operã de artã, o datã realizatã, are calitatea de a deveni un pic atemporalã, lãsând în urmã data execuţiei ei, pentru cã ea este în stare sã se detaseze de coordonatele timpului imediat, la fel ca și femeile foarte frumoase – spun în glumã – sau în serios, la fel ca și arhitecturile pe care ele le vor integra. Dar vorbiţi-ne mai întâi despre procesul prin care trece o lucrare de-a dumneavoastrã înainte sã devinã un obiect final.

CÃTÃLIN DOMNIȚEANU: - În ceea ce priveşte executia, lucrarea mea sculpturalã profitã de tehnica și materialele vitraliilor, extinzându-si expresivitatea în afara și în spatele contururilor lor: obiectele volumetrice din sticlã transportã și distribuie lumina în golul de deasupra cadrului. Lucrarile mele se fac in 3-6 luni, iar auxiliarele lor cam tot în atata timp (fabricarea standului, marketarea etc). Cum spuneam, imi place sã numesc lucrarile mele basoreliefuri sau sculpturi. Ele implicã prelucrarea sticlei la rece dar și tratamente termice de fuzionare (nu topire). Asta imi ofera flexibilitatea în expresia artisticã pe care o caut.Componentele de sticlã sunt combinate cu alte materiale și asamblate într-o structura metalica. Toate lucrãrile au propriile lor standuri, din lemn, pentru a permite vizualizarea lor de jur împrejur, dar pot fi preferate și instalate mural sau în tavan. În funcţie de dimensiunea și complexitatea proiectului, particip direct la livrarea și instalarea lucrãrilor pentru clienţii canadieni.

Conceptele mele sunt elaborate iniţial într-un set de elemente primare, simplificãri ale unor faţete ale realitãţii. De aici manevrez aceste primitive în grupuri, niveluri și legãturi ca sã formez ansambluri compoziţionale destul de sofisticate. Apoi înca le cresc complexitatea pânã când sunã bine ... unde „a suna bine” este acea listã lungã și incompletã de parametri nedefiniţi pe care nimeni nu stie unde sã-i încadreze. Astfel, ceea ce sper sã realizez este cea mai cuprinzãtoare poveste pe care o pot stoca în acea piesã.Deci, fiecare piesã poartã o poveste pe care îmi place mereu s-o scriu în detaliu, ca pe un libret. Invit pe toatã lumea sã le citeascã povestile pe website-ul meu și sã-mi trimita o notã dacã doreste. Sunt deschis și colaborãrilor artistice, vã rog sã nu ezitaţi sã spuneti „salut!” și sã intraţi în conversatie cu mine."

EVA HALUS: - Vã mulţumesc foarte mult pentru reluarea dialogului pe marginea creaţiei dvs artistice în aceastã scurtã incursiune din spatele sculpturilor în sticlã create de dvs! Invitãm publicul amator și cititorii revistei Observatorul din Toronto sã viziteze web-site-ul dl-ul Cãtãlin Domniţeanu la: www.catalindomniteanu.com

0 Notã: Ultima lucrare a dlui Cãtãlin Domniţeanu, intitulatã Laplace’s Demon, este inspiratã din introducerea Eseului filozofic asupra probabilitãţilor scris în 1814 de cãtre Pierre-Simon, Marquis de Laplace (1749-1827), în care marchizul postuleazã despre o super-inteligenţã care poate cunoaşte poziţiile, mişcãrile și forţele tuturor particulelor din univers la acelaşi moment, introducere care, devenind celebrã, a fost supra-numitã Laplace’s Demon. Cunoaşterea poziţiilor, velocitãţilor și forţelor mişcãrii tuturor particulelor din univers implicã și cunoasterea trecutului și a viitorului. Dacã ne imaginãm strict mental acest exerciţiu, implicând numai ideea unei asemenea cunoaşteri, putem vedea în Demonul lui Laplace un substitut secular pentru Dumnezeul omniprezent și omniscient.Interpretarea în sticlã a acestei prime enunţãri a teoriei determinismului stiinţific (în care toate evenimentele, inclusiv alegerile de ordin moral, sunt complet determinate de existenţa cauzelor anterioare) este cu adevãrat extraordinarã prin felul în care artistul a reuşit sã redea esenţa unei asemenea teorii greu de explicat, iar prin imagine, vizual, totul pare mai simplu, însã fãrã sã piardã din complexitate.
.................................
Notã Observator: Primul interviu este luat în 2019 pentru volumul al III-lea de Convorbiri cu Personalitãţi Românesti din Montreal, (autoarele cãrtii Eva Halus și Veronica Balaj) iar al doilea este luat în septembrie 2020.În forma tipãritã a Observatorului din 17 septembrie a.c. vom publica din acest inteviu inosţit de lucrãri ale domnului Cãtãlin Domniţeanu.

Eva HALUS

Cãtãlin Domniţeanu şi arta vitraliului
(Articol-interviu realizat de Corneliu Stoica, istoric de artã, scriitor și jurnalist. Imagini: Axa-Libris magazine; Revista Şcoala Gãlãţeanã)


Cãtãlin Domniţeanu, artistul despre care scriem în aceste rânduri, este un rezident din Galaţi care şi-a atras atenţia și s-a distins în Canada prin arta vitralii pe care o practicã, o artã foarte veche, ale cãrei origini sunt pierdute în antichitate, dar a cãror dezvoltare a fost asociatã în special cu rãspândirea creștinismului, primele vitralii, în funcţie de acceptarea lor actualã, fiind create, potrivit specialiștilor, în Bizanţ, la Biserica Sf. Hagia Sophia, în secolul al șaselea.
O artã care, în timp, cunoaște perioade de înflorire sau stagnare, perfecţionând tehnica realizãrii, lãsând zona exclusivã a bisericii și utilizarea acesteia în clãdiri culturale, bãnci, baruri, restaurante, case particulare etc. Motivele prezente pe vitralii au evoluat, de asemenea, de la cele religioase la cele seculare. La începutul secolului XX, sub influenţa artei avangardiste, maeștrii vitalişti au gãsit noi forme de expresie în arta abstractã, personaje stilizate create, elemente geometrice reprezentate ale florei și faunei etc.

Astãzi, vitraliile sunt folosite pe scarã largã, ele, prin decorativismul lor, prin varietatea motivelor și prin cromaticã, adãugând un plus de frumuseţe și nobleţe arhitecturii locurilor în care existã. Cãtãlin Domniţeanu este de profesie inginer. A absolvit Facultatea de Mecanicã din cadrul Universitãţii „Dunãrea de Jos” din Galaţi (1995) iar pasiunea pentru artã l-a îndemnat sã frecventeze, între 2000 – 2003, Școala de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunãrea de Jos”, unde a studiat pictura cu profesorul Adrian Andone. Încã din anii studenţiei, vizitând mai multe lãcașuri de cult, a fost atras de vitralii, a fost fascinat de spectrul culorilor și de lumina filtratã ca mediu de comunicare. În paralel cu activitatea desfãșuratã ca inginer a început o cercetare pe cont propriu a tehnicii vitraliilor, a experimentat, a restaurat ferestre vechi, reușind sã pãtrundã în tainele acestei arte.

În 2004 a emigrat în Canada, stabilindu-se la Calgary, cel mai mare oraș din provincia Alberta, centru economic important, cunoscut pentru industria petrolierã foarte prosperã, unde a urmat și cursurile Institutului Tehnologic de Sud al Albertei (2012 – 2013), obţinând o specializare în Industria petrolierã extractivã. În Calgary, Cãtãlin Domniţeanu a lucrat, sau a colaborat, între 2004 – 2010, la firma de vitralii Tiffany House, aflatã la periferia districtului Kensington, unde, așa cum însuși mãrturisește, „a descoperit abundenţa de culori, transparenţele și texturile variate ale sticlei pentru vitralii și unde a putut sã-și însușeascã temeinic tehnica Tifanny” de asamblare a fiecãrei bucãţi de sticlã cu folie de cupru, inventatã de artistul și designerului american Louis Comfort Tifanny (1848 – 1933), cel care a revoluţionat arta vitraliilor.

În aceastã tehnicã, pe care acum o folosește în exclusivitate, a relizat mai multe lucrãri, artistul dovedindu-se mult mai curajos, în sensul inventãrii vitraliului tridimensional. O serie de lucrãri inspirate din cultura și arta noastrã popularã decoreazã restaurantul românesc din Calgary, Bistro Maria. Un vitraliu tridimensional, în care abordeazã teme cosmogonice și de mecanicã cuanticã a fost prezentat la unul din evenimentele organizate de Observatorul Astronomic Rothney al Universitãţii din același oraș. Altele au ca temã emigraţia, universul copilului, omagiazã anumite personalitãţi ale artei românești, ca de pildã pictorul Ion Theodorescu-Sion, imortalizeazã scene de basm, dezvoltã motive florale și geometrice, sau sânt create în cheie abstractã.

În 2016, Cãtãlin Domniţeanu a participat la evenimentul cultural „Celebration of Art (în Dalhousie, Calgary), realizând patru vitralii în basorelief pe care le-a donat unui numãr de patru școli: Dalhousie School, HA Cartwright, St. Dominic School și West Dalhosie Schol. Ele sunt un prilej de încântare și bucurie esteticã pentru elevii și cadrele didactice ale acestor instituţii de învãţîmânt. Artistul are o fantezie bogatã, vitraliile lui sunt ingenios concepute, cromatica este vie, luminoasã și strãlucitoare, iar desenul înscrie în spaţiul plastic forme dintre cele mai plãcute.

Dacã tehnica Tifanny, destul de complexã și care necesitã multe operaţii, o stãpânește pe deplin, în legãturã cu procesul de creaţie, artistul mãrturisește: „Procesul creaţiei este partea cea mai savuroasã. Am fost antrenat sã mã simt bine în faţa foii albe de hartie. Volumele și fracţiunile plane prind contur între mine și hârtia albã înainte de a trage prima linie. Pornesc întotdeauna de la repere, stabilesc întâi ancorele: tema, recuzita, dimensiunile. M-am obișnuit sã observ spaţiul în componente care se asambleazã precum un puzzle tridimensional. Vitraliul tradiţional are delimitãri precise. Tranziţiile nu sunt îngãduite, bagheta de plumb delimiteazã violent spaţiile alãturate. Nu sunt permise tonuri la interfaţa dintre douã teritorii, ca în picturã. Un univers dualist. Dar universul meu este de fapt o sumã de interferenţe, evaporãri, tranziţii, degradãri, disipaţii, influenţe subtile care estompeazã graniţele obiectelor pânã la irecognoscibil. De aceea am inventat vitraliul tridimensional. Elementele basoreliefului au nevoie doar de o încastrare parţialã, lãsând liberã o parte din corpul lor. Aceastã parte poate acum hoinãri peste graniţe. Desigur, am construit o imagine mult mai fluidã şi mai independentã decat pot obţine în realitate. Dar cine știe, poate chiar voi construi cândva un vitraliu fluid”.

Calitatea și noutatea lucrãrilor lui Cãtãlin Domniţeanu au fãcut ca din acest an el sã fie primit în rândul membrilor Asociaţiei Canadiene a Sticlãriei Artistice din Canada (Glass Artists Association of Canada) și ai Asociaţiei Mondial Art Academia (Franţa), fiind onorat și cu premii acordate de The Society of Canadian Artist (Toronto, Canada) și de Contemporary Art Gallery Online (Annapolis, USA). De asemenea, este membru al Asociaţiei Profesionale a Inginerilor și Geologilor din Alberta, ca și al Asociaţiei culturale româno-canadiene din Calgary.

Artistul nu este numai un excelent vitralist, ci și un autentic scriitor. El a publicat în revistele „Boema @”, „Milenium”, ”Super Nova”, a iniţiat un Concurs literar S. F. „Duna Experiment” în cadrul Academiei de Varã Atlantykron de la Capidava, iar în 2014 a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a, secţiunea roman, cu volumul „Messenger” la Editura Humanitas. Manifestat în dubla ipostazã de artist plastic și scriitor, fiind chiar un inovator în arta vitraliului, Cãtãlin Domniţeanu, deși aproape necunoscut în Galaţi, este fãrã îndoialã o personalitate care face cinste culturii românești din diaspora, un creator înzestrat cu mult har, dornic sã adauge valorilor perene ale artei propria sã contribuţie. Despre el, cu siguranţã cã vom mai auzi.

Corneliu STOICA

                                                                                    

Copyright © 2021 Catalin Domniteanu. All rights Reserved.