| +1-514-400-5214 catalindomniteanu@outlook.com Montreal, QC, Canada | Acasă | Despre | Articole | Cursuri |
Baryonic
56 cm W x 56 cm D x 28 cm H / 9 kg (22" W x 22" D x 11" H / 20 lbs)
Baryonic este realizat în colaborare cu buna mea prietenă, artista Irina Laird, din Calgary, Alberta, care a conceput și realizat partea de sticlã fuzionată.
Am păstrat lucrarea în studioul meu timp de câțiva ani, revizitând-o din când în când fără să pot recunoaște din ce schemă mai amplã face parte.
Am pornit gândind să extrapolez ideea încorporatã în ea, așa fac adesea.
Apoi am început să observ că lucrarea avea o personalitate fermă, rotundă.
Conceptul ei sugerează ceva de natură organică, o imagine microscopică, poate. Așa că, în loc să o încorporez într-un panou vertical mai mare, i-am dat un rol care mi s-a părut că se potrivește de minune cu viziunea inițială a Irinei.
Astfel, a devenit baza creației noastre comune. Conceptul de imagine microscopică este cel care m-a ghidat spre ceea ce a devenit lucrarea în cele din urmă.
Iată acum partea mea de fabulă.
În mecanica cuantică, termenul "materie barionică" se referă la materia cunoscută din Univers. Este materia care formează atomii din unghiile mele, gălbenușul unui ou, mantaua Pământului,
Soarele, nebuloasele și tot ceea ce este, în general, detectabil într-un fel sau altul. Această "materie obișnuită", despre care odată am crezut că este singurul constituent al Universului,
de fapt nu reprezintă decât 5% din el. Restul este materie întunecată, energie întunecată și energie gravitațională. Oamenii de știință au fost nedumeriți când au descoperit că toate acestea
însumează un Univers cu energie zero. Nimeni nu este sigur ce înseamnă acest lucru, dar se pare că nu este nevoie de energie pentru a crea un univers. Ce ciudat! Apoi, oamenii și-au dat seama
că această descoperire readuce în discuție o gândire din secolul al XVIII-lea, formulată de polimatul GW Leibniz, care cerea o explicație pentru motivul pentru care există ceva și nu nimic în Univers.
De ce există ceva? Ce a cauzat acest lucru? Înapoi în timp, pe aceeași temă, Aristotel credea că totul are o cauză și că o regresie infinită a cauzalității duce la ceva de genul "cauză ne cauzală".
Întrebarea "de ce" rămâne veșnic printre noi, și nu doar în cultura noastră, ci și în bucătărie, când copilul curios își întreabă părinții "de ce" după "de ce" până când aceștia se plictisesc și renunță la joc.
În ceea ce privește răspunsul, unii spun "Dumnezeu", alții "Big Bang", în timp ce alții spun că "nu există niciun "de ce"; ceea ce este, pur și simplu este".
Oricare ar fi cel care are dreptate (nu că am putea ști vreodată în mod necesar), demersul meu artistic mă îndeamnă să mă opresc și să contemplu măreția acestei ultime întrebări despre Univers.
Această lucrare se îndreaptă cu ambiție spre cele mai îndepărtate limite ale cunoașterii noastre, în lumea subatomică, unde trăiesc cele mai mici componente cunoscute ale naturii.
Mai jos de acest nivel, regulile nu mai sunt la îndemâna exercițiului nostru științific și filozofic, de altfel admirabil. Acolo începe libertatea artistică pură.
Această lucrare a mea reprezintă un peisaj imaginar al unor ingrediente mai mici, chiar mai fundamentale ale naturii. Ceea ce se vede la suprafața ei este un peisaj dinamic de structuri oarecum complexe.
Dar, pentru a-l realiza astfel, am mers împotriva puternicelor mele instincte dezvoltate din ceea ce spune fizica despre acest domeniu, și anume că odată cu mărimea scade şi complexitatea.
Voi încerca să vă explic.
În Grecia antică, atomiștii credeau că tot ceea ce există în natură poate fi fragmentat și, indiferent de diversitatea sa enormă, poate fi redus în varietate la o singură unitate fundamentală pe care o
numeau "atom" - care înseamnă "indivizibil" (înseamnă și "discret", dar asta este o altă poveste). Nu au avut dreptate în totalitate, dar erau pe drumul cel bun. Mai târziu, am dezvoltat microscoape, și senzori,
și modele teoretice, și am învățat că elementele constitutive ale tot ceea ce produce natura pot fi scrise într-un mic tabel de elemente, și anume Tabelul Periodic al lui Mendeleev. Milioane de specii de forme
de viață se pare că sunt alcătuite din doar 118 atomi distincţi (nu chiar atomii atomiștilor). Fizica modernă a aprofundat și mai mult și a aflat că toate elementele chimice sunt, la rândul lor, alcătuite
dintr-o sumã de particule subatomice precum neutroni, protoni și electroni, care sunt alcătuite din părți mai mici ce pot fi organizate într-un tabel cu doar 16 elemente, numit Modelul Standard al
Particulelor Subatomice. Asta-i limita până la care se poate ajunge. Instrumentele teoretice și practice care investighează și sondează acest model reprezintă apogeul ingeniozității umane.
Dar de ce să mă opresc eu aici? Oare acesta este ultimul capitol sau un alt substrat al realității ne așteaptă să-l descoperim, mă întreb. În investigația mea asupra mecanicii cuantice, cu cât
aflu mai multe despre ideile sale fascinante, cu atât sunt mai entuziasmat. Tunelarea cuantică, dualitatea particulă-undă, superpoziția, entanglementul etc. - toate acestea sunt fenomene contraintuitive
pentru lumea noastră de zi cu zi; cu toate acestea, mă bucur absorbind noi moduri de a vedea cum funcționează lumea. Printre acestea, unul îmi dă un indiciu pentru a înțelege de ce este posibil să fi ajuns la fund.
Este vorba de "problema observatorului", care vizează faptul că nivelul de energie necesar pentru a face o observație este comparabil cu nivelul de energie al entității observate. Simplul act de observare
influențează obiectul observat. Spectatorul nu mai este departe și în afara scenei, ci devine actor pe această scenă.
Sunt foarte tentat să accept că acesta ar putea fi intr-adevãr fundul realității. Doar că… consistența particulelor precum fermionii și bosonii trebuie să provină de undeva. Mi-ar plăcea să cred că
provine din proprietăți. Sau poate că dincolo de acest nivel mai există cel puțin încă un strat de particule care să fie dezvăluit. Oricum, dacă varietatea a scăzut cu fiecare pas în dimensiune, atunci
nu ar trebui să fiu surprins să aflu că ultimul are o varietate de, să zicem, trei elemente diferite (nu există varietate într-unul, simt că ar trebui să rămân cu mai multe). Dar poate o variație atât
de mică de elemente să genereze complexitatea fabuloasă a vieții? Aud că este posibil. O teorie matematică numită "Jocul vieții", prezentată de matematicianul britanic J H Conway, arată că un nivel ridicat
de complexitate poate într-adevăr să apară din seturi mici de reguli. Minunat! Sunt pe deplin obligat să accept că o varietate îngustă de elemente fundamentale poate fi responsabilă pentru tot ceea ce văd
în natură. Grecii au avut o intuiție puternică, le admir claritatea.
Dar există ceva mai mult în ceea ce privește dimensiunea particulelor subatomice cunoscute, pe care nu îl pot ignora. Poate că sunt cele mai mici, dar sunt totuși destul de mari în comparație cu cea
mai mică scară imaginabilă - scara Plank. În primul rând, deși niciun instrument nu poate merge atât de departe, nu pot respinge posibilitatea ca într-o zi să construim aparate mai puternice. În al doilea
rând, scara Plank nu este o limită fizică. Este o limită dincolo de care modelele teoretice devin irelevante. Ele nu se potrivesc cu ecuațiile actuale. S-ar putea ca acum să nu putem vorbi despre ceea ce este
mai adânc acolo jos pentru că ne lipsește vocabularul adecvat. Sună dificil, dar imposibil? Poate că nu.
Înainte de descoperirea modelului atomic, în perioada de glorie a Revoluției Industriale, comunitatea științifică avea sentimentul că este aproape de a finaliza tot ceea ce este de știut despre fizica naturii.
Pe bună dreptate, aș spune, pentru cã descoperiri precum legile mișcării ale lui Newton și legea gravitației universale, legile termodinamicii, a entropiei, ale electro-magnetismului și altele, au dezvăluit un
substrat cauzal al realității și au dus la o dezvoltare fără precedent a unor tehnologii redutabile. Însă odată cu descopeririea legilor mecanicii cuantice, fenomene precum entanglementul cuantic și superpoziția au
introdus probabilitatea și non-localitatea în descrierea realității. Iar teoriile relativității ale lui Einstein au invalidat noțiunea de simultaneitate și au făcut ca experiența personală a fiecăruia să fie unică.
Realitatea a rămas în continuare deterministă, dar a devenit necunoscută cu un anumit grad de certitudine.
Influențați de aceasta, atunci matematicienii au trecut la investigarea filosofică a naturii fundamentale a matematicii, doar pentru a descoperi că adevărul nu este şi demonstrabil în niciun sistem formal.
Unii filosofi din Cercul de la Viena au vrut și ei să facă filosofia științifică, dar în scurt timp s-au împotmolit în lingvistică.
Au trecut deja 100 de ani de la dezvoltarea mecanicii cuantice, iar programul nostru de cunoaștere a realității ultime a fãcut paşi înapoi în toate disciplinele. A fost programul nerealist, poate?
Unii oameni de știință cred că știința este în criză; experimentatorii au rămas fără ideile majore care ar putea pune la încercare comportamentul atât de incredibil al lumii subatomice. Ne-au rămas doar
conjecturi nedemonstrabile. În ceea ce mă privește, sunt impresionat de toate aceste eforturi depuse de mintea umană de-a lungul epocilor și civilizațiilor - de la astronomii babilonieni care cartografiau cerul,
până la fizicienii moderni care sugerează idei precum multiversul. Vreau să mă opresc și să surprind acest sentiment. Simt că există ceva de mare importanță în el. Dar mintea mea a fost prinsă în angrenajul
metafizicii și mă tot întreb dacă este sau nu posibil să investigăm dincolo de Modelul Standard. Trec luni și ani. Brusc, îmi amintesc că suntem fericiţii posesorii ai celui mai puternic instrument din Univers,
care este imaginația noastră, și cedez fără inhibiții în a descrie materia barionică - fără referințe, fără intuiții și fără pretenții. "Nu există un "de ce"", gândesc. "Materia barionică pur și simplu este".
Notă suplimentară: pe lângă Modelul Standard, trebuie să iau notă de abordarea matematică alternativă construită pe ideea de corzi a "Teoriei M". Deși foarte promițătoare, aceasta rãmâne încă de demonstrat.
La partea de sticlă fuzionatã am adăugat o ramã cositoritã, o reţea de cositor și o pădure de creaturi din picături de cositor, lăsându-mă peste mãsurã pradă manualității procesului.
Drepturi de autor © 2021 Catalin Domniteanu. Toate drepturile rezervate.
